Writing / Blog

Vestea bună este că Guvernul României a făcut un pas în direcția disponibilității pentru dialog, comunicare și negociere prin reglementarea unei proceduri de mediere dintre autoritățile fiscale și contribuabili. Vestea mai puțin bună este că în acest film nu există nici un rol de mediator, procedura fiind, de fapt, una de negociere, „numai” că îi spune mediere. O dată în plus, pentru autorități, în anul 2019, nu este nici o diferență între negociere și mediere, fiind astfel reglementat un model inedit de mediere, ”medierea fără mediator”.

”Procedura de mediere” fiscală

În concret, în luna ianuarie 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Legea nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare. Prin această lege, printre alte dispoziții, a fost modificat și Codul de procedură fiscală din România prin introducerea unei ”Proceduri de mediere” referitoare la întinderea obligațiilor fiscale ale contribuabililor și soluții optime pentru stingerea acestora.

Prin ”procedura de mediere” reglementată, o dată cu transmiterea somației de plată, autoritățile vor transmite contribuabililor informații cu privire la posibilitatea de a iniția o procedură de mediere. Organele fiscale au obligația de a organiza o întâlnire cu contribuabilul care își exprimă într-un anumit termen apetitul pentru dialog.

”Procedura de mediere” poate avea ca obiect clarificarea întinderii obligației fiscale înscrise în somație, dacă respectivul debitor are obiecții cu privire la aceasta și analiza de către organul fiscal împreună cu debitorul a situației economice și financiare a debitorului în scopul identificării unor soluții optime de stingere a obligațiilor fiscale, inclusiv posibilitatea de a beneficia de înlesnirile la plată prevăzute de lege. Rezultatul medierii, precum și soluțiile optime de stingere a obligațiilor fiscale se consemnează într-un proces-verbal. Extrasul din lege cu procedura completă poate fi consultat mai jos.

Despre mediere și mediatori

Potrivit art. 3, lit. b, din Directiva UE 2008/52/CE, „mediator” înseamnă orice terț chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparțială și competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terțului în statul membru respectiv și de modul în care terțul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea.

Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator în România definește medierea ca o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților. Astfel, medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.

Institutul Internațional de Mediere definește[1] medierea ca pe un proces de negociere facilitat de persoană neutră de încredere fără putere de decizie.

Faptul că medierea este definită în foarte multe și diferite modalități este recunoscut și de doctrină[2]. Nu este de mirare că înțelegerea medierii generează confuzie și în sectorul public, nu numai în rândul cetățenilor și al mediului economic.

Care este problema?

Totuși, existența unei a treia părți independente, mediatorul, cu rolul de a facilita comunicarea și negocierile dintre părți este unul din elementele comune în varietatea de abordări cu privire la mediere și rolul mediatorului. Acest element lipsește din procedura de mediere fiscală. Cu alte cuvinte, dacă ne gândim la originile latine[3] ale termenului ”mediere”, în ”procedura de mediere” fiscală, la mijloc, între organul fiscal și contribuabil nu este nimic și nimeni.

Scopul acestei postări se referă la utilizarea nefericită a termenului ”mediere” în legislație și cauzele care au generat asemenea confuzii cu privire la ce este medierea de fapt și la rolul, utilitatea și necesitatea mediatorului.

Soluții pe termen scurt

Dacă ne gândim efectiv la utilizarea incorectă a termenului ”mediere”, soluția este simplă, înlocuirea acestuia cu ”negociere” și problema este rezolvată. În acest fel, negocierea ar fi regula iar medierea devine un instrument care poate fi utilizat în cazul în care organul fiscal și contribuabilul decid că intervenția mediatorului ar putea fi utilă – puțin probabil, de altfel, în circumstanțele actuale. Sau rămâne procedură de mediere, dar cu atribuirea unui rol foarte clar pentru mediator.

Patru cauze posibile

Ne întrebăm care este sunt cauzele posibile care au condus la această situație? De ce? Pentru că dacă aceste cauze nu sunt identificate, indiferent de jurisdicția despre care discutăm, situațiile ca aceasta vor tot apărea și vom tot încerca să tratăm efecte.

Altfel, în cazul identificării corecte ale cauzelor lor și al eliminării acestora, asemene confuzii și efectelor lor vor putea fi prevenite în viitor.

În primul rând trebuie privit la ariile curriculare din mediul educațional. Într-adevăr, de la primii ani de școală până la cele mai înalte nivele academice, inclusiv cele juridice, cu câteva excepții, nu regăsim programe orientate în către înțelegerea, prevenirea și soluționarea amiabilă a conflictelor, informații practice despre știința și arta comunicării sau modalități de stimulare a cooperării în contextul soluționării disputelor. Pe lângă factorii care țin de lipsa unor astfel de trenduri din programele educaționale, încă o dată, cu anumite excepții, mediul educațional în general pare a fi bazat pe paradigme competitive în care contează să fii puternic, să fii cel mai bun, să învingi, în care majoritatea decide în defavoarea minorității. Paradigma alternativă este bazată pe ideea de colaborare, remediu, compasiune și instrumente inclusive și alte valori care, în anumite culturi, sunt considerate semnalmente ale unor slăbiciuni.

O a doua cauză posibilă ține de faptul că, pe fondul înțelegerii limitate a medierii în contextul educațional descris mai sus, utilizarea acesteia nu este stimulată suficient de lege, fapt care conduce la o utilizare extrem de redusă, cu câteva excepții, așa cum este cazul Italiei și mai nou cel al Turciei, bazat tot pe modelul italian. Cu alte cuvinte, pe de o parte, fără a fi utilizată în mod efectiv, medierea nu poate fi înțeleasă cu adevărat, dar pe de altă parte, dacă potențialii utilizatori nu înțeleg în mod corect ce este medierea, aceștia nu vor solicita servicii, deci nu vor genera practică. Este un lanț al slăbiciunilor.

A treia cauză posibilă pe care am identificat-o, se referă la lipsa unor mecanisme eficiente de asigurare și îmbunătățire a calității serviciilor de mediere. Fie că privim la cazul României în special, care ne-a furnizat ”oportunitatea” acestei dezbateri sau la Uniunea Europeană în general, din nou, cu excepții, nu putem vorbi despre existența unor mecanisme prin care să fie asigurată și îmbunătățită calitatea serviciilor de mediere. Asemenea mecanisme sunt importante și necesare, mai ales în condițiile în care vorbim de o paradigmă nouă, bazată pe principiile justiției restaurative, paradigmă care ”se lovește” de mentalitatea oamenilor și a instituțiilor, cu precădere în anumite culturi.

Trebuie menționat faptul că o altă cauză poate fi lipsa sau desincronizarea politicilor publice ale Uniunii Europene și ale statelor membre cu privire la mediere, lipsa unor planuri de acțiuni concrete în legătură cu dezvoltarea activității de mediere și aducerea la suprafață a valorilor pe care aceasta le promovează – o cultură a dialogului, a înțelegerii, a disponibilității pentru prevenire și soluționare amiabilă a disputelor, în care între disponibilitatea pentru comunicare și slăbiciune nu se pune semnul egal, în care instanțele nu sunt primele, ci sunt ultimele ”stații” din ”traseul justiției” la care coboară doar aceia care nu pot preveni conflictele sau nu le pot soluționa amiabil la ”stațiile” anterioare.

Reflecții de final

”Procedura de mediere” fiscală poate să devină în timp ”procedură de mediere” sau poate să fie denumită așa cum este de fapt, una de negociere. Desigur, chiar dacă va fi denumită o procedură de negociere, așa cum este descrisă de fapt în acest moment, părțile vor putea decide de la un caz la altul dacă doresc să beneficieze de facilitarea independentă a unui mediator, medierea fiind astfel o posibilitate.

Desigur, aceste situații sunt posibile pe fondul comunicării ineficiente din interiorul corpului profesional al mediator sau dintre acesta și alte părți interesate, inclusiv instituțiile responsabile cu adoptarea politicilor publice cu privire la mediere.

De aceea, este de dorit ca instituțiile să ia în calcul soluții sustenabile, pe termen lung. Poate că a trecut timpul ”câmpului cu 1000 de trandafiri” și este nevoie de o abordare coerentă bazată pe studii reale de impact, inclusiv la nivelul Uniunii Europene.

Dacă negocierea este întregul, medierea este partea. De aceea, dacă denumim întregul după numele părții generăm confuzii cu privire la care este una și care este cealaltă. Confuziile în sine nu sunt o problemă. Problema este că în contextul actual în care societatea încă nu înțelege corect ce este medierea, se poate contura percepția că mediatorul este reprezentantul statului, al instituției sau al părții mai puternice, în nici un caz o persoană independentă.

O asemenea percepție ar fi foarte periculoasă pentru că ar aduce atingere independenței mediatorului, valoare pe care, de altfel, este construită procedura de mediere.

---

Extras din Legea nr. 30/2019 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2018 privind modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare:

ART. 230¹ Procedura de mediere

În vederea realizării procedurii de mediere debitorul notifică organul fiscal cu privire la intenția sa în termen de 15 zile de la primirea somației. La notificare se anexează documente și informații care să susțină situația sa economică și financiară.
În termen de maximum 10 zile de la primirea notificării prevăzute la alin. (1), organul fiscal are obligația să organizeze întâlnirea cu contribuabilul în vederea procedurii de mediere.
Procedura de mediere constă în:
1. clarificarea întinderii obligației fiscale înscrise în somație, dacă respectivul debitor are obiecții cu privire la aceasta;
2. analiza de către organul fiscal împreună cu debitorul a situației economice şi financiare a debitorului în scopul identificării unor soluții optime de stingere a obligațiilor fiscale, inclusiv posibilitatea de a beneficia de înlesnirile la plată prevăzute de lege.
Rezultatul medierii, precum și soluțiile optime de stingere a obligațiilor fiscale se consemnează într-un proces-verbal.
În situația în care în termen de 15 zile de la finalizarea medierii nu se stinge debitul sau nu se solicită înlesnirea la plată, organul fiscal continuă măsurile de executare silită.
Procedura de executare silită nu începe de la data la care debitorul notifică organului fiscal intenția de mediere.
Pe parcursul procedurii de mediere organul fiscal poate dispune măsuri asigurătorii în condițiile art. 213.
Procedura de mediere, precum și documentele pe care debitorul trebuie să le prezinte în vederea susținerii situației economice și financiare se aprobă prin ordin al președintelui A.N.A.F.

[1] https://www.imimediation.org/resources/background/what-is-mediation/

[2] https://www.mediate.com/articles/LeathesVariegatedReview.cfm

[3] Cuvântul “mediere” vine din limba latină, unde substantivul “medium” înseamnă “mijloc” sau ”centru” iar verbul ”mediare” înseamnă ”a fi în mijloc” sau ”a împărți în centru”.